Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Anca-Ioana Câdă

1. râsul de pe urmă al lumii

a plâns când l-a găsit pe patul

din bucătărioara de vară.

era vânăt, ţeapăn şi rece.

– îi explodase splina.

trupul lui fusese prea mic pentru

nisipul din sahara, muşcătura de scorpion şi

viciile adunate de pe trei continente.

a plâns ca dup-o extirpare de tumoră turbată

sau de braţ beteag,

până s-a curăţat de el

şi de vănătăile care-i rămăseseră

peste tot pe sub piele.

când ai gustat-o o viaţă-ntreagă,

te obişnuieşti şi cu bătaia.

după ce l-au îngropat, au rămas opt

în numai două camere:

ea, cavalerul lu’ mămica şi cele şase băiate

turnate direct din coasta bărbatului.

cavalerul sclipitor şi desfrânat avea voie

să stea singur în casă dincolo.

când nu era acolo, se antrena

în parte la sacul cu nisip din chiler,

în parte la coastele suratelor.

suratele

trebuiau să aibă grijă

să nu le-nghesuie vreun flăcău,

să nu rămână borţoase,

să nu rămână fete bătrâne,

să nu le râdă lumea,

să nu le dea nimeni pe pustia cea neagră.

în chiler nu erau fantome,

era doar sărăcie

şi râsul de pe urmă al lumii

care-a răzbătut prin pereţi

mult timp după ce şi-au luat zborul

din casa părintească.

2. mă ridic, mă scutur

şi o iau de la capăt

sunt jumate de om cu genunchii ferfeniţă.

din răni îmi ies plasmă şi rivanol.

niciun copac nu e suficient de înalt,

nicio provocare îndeajuns de intimidantă.

unele crengi se rup cu tot cu mine,

aterizez pe spate, rămân fără aer,

n-am putere să strig şi mă întreb

dacă nu cumva am murit. dar nu mor.

mă ridic, mă scutur şi o iau de la capăt.

majoritatea timpului aterizez lângă furci,

coase, ori lângă alte obiecte ascuţit-înţepătoare.

şi totuşi – niciodată în ele –

asta îmi va dicta întreaga viaţă.

dau de gustul vişinelor din vişinată

pe care mamaie mi le dă ca leac

pentru durerea de burtă.

curând încep să am tot mai des dureri

de acest fel,

iar mamaie tot mai des drumuri în beci.

înfulec corcoduşe, măcriş şi aguridă,

iar gura mi se face pungă.

o dată pe săptămână îmi fac curaj şi caut

între plăpumile de zestre.

găsesc bănişori strânşi în batistă

şi aurul adus de tataie din algeria –

comoara nici nu se înmulţeşte,

nici nu se amanetează,

dar pe mine mă fascinează ca întâia dată.

când mă ceartă, mă uit în jos şi

îmi rod unghiile până la sânge.

tanti aurica îmi spune că am unghii de flăcău, nu de domnişoar㠖

cu gândul ăsta şi cu pumnii strânşi

să nu mi se vadă unghiile

voi trăi toată viaţa.

gura mea – unghii sfărâmate de dinţi

de lapte precoce-anxioşi

mamaie mă ia la priveghiuri.

sunt jumate de om, ridic capul şi caut

cu privirea nefericitul.

din sicriu nu văd mijind decât un munte

de degete împreunate şi reci

şi icoana cu urme de pupici.

miroase a crini, fum de lumânare

la o mie de lei bucata

şi încă ceva: un miros greu, necunoscut copiilor.

o iau pe mamaie de mână şi înfulec din colivă

cu vinovăţie, ca dintr-o delicatesă pentru care

cineva a trebuit moară.

3. la 6 luni ar fi trebuit

să moară prima dată

după două luni de stat în spital,

niculina şi-a adus fata acasă.

la 6 luni şi fără conştiinţă de sine,

fata avea mai mult zvâc în convalescenţă

decât oameni mari care ştiu ce au de pierdut dacă se lasă pradă morţii.

când mamaie a întâmpinat-o pe femeie

la poartă,

în loc să se bucure că-i trăieşte fata,

i-a zis amărâtă:

am pregătit salonul, am crezut

c-o aduci moartă.

oamenii de la ţară au un fel brutal

de-a se întoarce

la căpiţele de fân imediat ce-şi îngroapă copiii.

la 26 de ani şi-un pic fata

şi-a încercat iar norocul.

mamaie are şi ea cu 26 mai mulţi ani,

iar salonul ei a văzut destui morţi

şi tot atâtea alarme false.

fetei îi curge zeamă neagră prin vene,

iar de data asta ştie ce are de pierdut.

niculina o hrăneşte cu linguriţa

ca atunci când era copil.

pe-atunci era uşor, într-un trup de copil

încape voinţă cu nemiluita.

niculina îi sfărâmă pastilele cu dosul palmei.

niculina nu-i dă voie să se dea bătută.

niculina îi stoarce zeama neagră din vene

ca şi când ar stoarce baticul

murdar al lu‘ mamaie.

când închide ochii,

o zeamă neagră îi acoperă pupilele

dinspre interior.

în faţa ochilor – mamaie deretică

nerăbdătoare salonul.

Nr. 06 / 2023
Nicolae Prelipceanu – laureat al Premiului Naţional pentru Poezie „Lucian Blaga” – Opera Omnia

Festivalul Internațional „Tudor Arghezi”, ediţia a XLIII-a

In memoriam Mircea Braga

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

„Gâlceava” dascălului cu societatea
de Gabriel Coşoveanu

Universitatea în trecere
de Cătălin Pavel

Solitar de duminică (1)
de Gheorghe Grigurcu

Ocupantul eliberator
de Nicolae Prelipceanu

„Cernăuţii şi gustul cenuşii” – Expoziţie Constantin Flondor la Elite Art Gallery
de Cristian-Robert Velescu

Cuib de barză
de Mihai Ghiţulescu

Bluesul: condamnare pe viaţă!
de Dumitru Ungureanu

Povestea unui automaton
de Gela Enea

Aurelian Zisu: un aristocrat al boemei
de Ştefan Vlăduţescu

Despre arcanele înstrăinării şi resorturile prozei scurte
de Gabriel Nedelea

O reconciliere poetică
de Gabriela Gheorghişor

lampa lui Diogene

Nimic de pe frontul de Vest sau de pe frontul din Pacific nu se apropia ca intensitate şi spectaculozitate de ceea ce aflam de la aceşti oameni
de Bogdan Şerban-Iancu

Reflexivitate şi expresivitate în poezia lui Teodor Preda
de Florian Copcea

O lume într-o cetate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Pe urmele Scripturarului. Dumitru Chioaru – un poet al discreţiei melancolice
de Savu Popa

Convorbiri lirice de la distanţă
de Toma Grigorie

Poeme
de Gela Enea

Poezie
de Carmen Secere

Poezie
dee Daniela Micu

Poezie
de Anca-Ioana Câdă

Poduri de teatru: un gând mai bun ce învinge ura
de Daniela Firescu

Suflete sfâşiate
de Viorica Gligor

Intimismul şi sugestia magnetică a banalului
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Păsările se duc să moară în Peru
de Romain Gary

Raţiunea convertită în instinct este sânge albastru
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri